Sătulă de situația deplorabilă a prezentului, ce poartă cu sine un miros pregnant de frica zilei de mâine, desfășurarea Festivalului „Dilema Veche” la finele săptămânii trecute a venit ca un colac de salvare. Cu gândul la un loc cu adevărat marcat de istorie, la câțiva oameni considerabili aflați într-un context cel puțin civilizat, am pornit mâncând parcă pământul, după buget, cu personalul Cluj-Napoca–Alba-Iulia, înspre cealaltă capitală. Știind atât și nimic mai mult, odată ajunsă la destinație, cu primul picior coborât pe peronul din gara cu pricina, brusc mă simțeam mai ușoară – și nu vorbesc despre te miri ce bagaje marca Luis Vuitton, ci despre suflet. N-a durat mult până să observ că ridurile de pe frunte erau în scădere, iar fața-mi reflecta din nou adevărata vârstă.
Aflat abia la prima ediție, Festivalul „Dilema Veche” a fost, zic eu, o reușită pentru „cetatea din umbră” și locuitorii săi. Nu a fost tam-tam-ul de pe lume, cum se obișnuiește cu ocazia anualelor și neapuselor zile ale orașului X, o sărbătoare realmente imposibil de evitat, în care nu mai scapi de portavocea promovatoare de artiști de mâna a 15-a și toată populația ieșită-n stradă doar de dragul târgului. Pentru cei care nu au fost în mod direct implicați în organizarea festivalului, pot spune că totul s-a desfășurat într-un mod calm și natural. Programul a cuprins evenimente culturale pe toate gusturile, pornind de la lansări de carte, dezbateri și filme à la TIFF, ajungând până la ateliere de gătit marca Mircea Dinescu. Ca simplu participant, unul singur a fost sentimentul pe care l-am purtat în mod constant cu mine: cel de sinceritate. Preț de trei zile, nu am văzut, sau nu am vrut să văd, fudulia omenească, deși să o recunoaștem: acum era prilejul perfect ca toți pretinșii intelectuali să se plimbe vanitos prin cetate, fluturând în aer revista al cărei nume l-a purtat festivalul. Ei bine, nu! De această dată, ipocriții nu și-au găsit locul sub lumina caldă a soarelui, care a vegheat Alba-Iulia în această perioadă. Așa au fost cele trei zile dilematice de la porțile cetății. Cât despre oraș în sine, nici nu știu de unde să încep. Aflată pentru prima oară la Alba-Iulia, în propoziția recent formulată, oraș este oarecum impropriu spus, întrucât singurul loc vizitat intens de-a lungul întregului weekend a fost cetatea – un loc cum nu mă așteptam de frumos. Înțeleg că recent reabilitată și modernizată, cetatea de la Alba-Iulia mustește în însemnări și monumente istorice. Câteva dintre ele fac referire la Sala Unirii – în care s-a semnat actul de unire a Transilvaniei cu România, Marea Unire de la 1 decembrie 1918, Biblioteca Batthyaneum – care are în pază mii și mii de cărți, documente și manuscrise datate de la anul 1400 încoace, Catedrala Reîntregirii – în care au fost încoronați în anul 1922 conducătorii Regatului României, Ferdinand și Maria, eveniment pentru care s-a dărâmat o parte din zidul cetății, distrugând forma stelară a acesteia, sau celula aflată deasupra porții numărul trei, în care au fost întemnițați Horia, Cloșca și Crișan.
Dar gata cu lecțiile de istorie și discursurile propagandiste, că nu mai sunt la modă. În schimb, se poartă concertele și, dacă se poate, să fie rock! La același stil muzical s-au gândit, pare-se, și organizatorii festivalului, atunci când pe afiș au trecut atât nume cu greutate în muzica românească, dar și trupe ceva mai recente, care însă promit multe. Din categoria trupelor cu câțiva ani buni de experiență, au semnat condica și cei de la Sarmalele reci, care au deschis acest segment muzical al festivalului. Deși sarcasmul din versurile lor se adresează unui public nu neapărat mai matur, dar mai cizelat, cei prezenți la concertul lor au fost în mare parte tineri de clase generale – ceea ce nu e nicidecum greșit, din contră! Recomand oricărui tânăr cu o cultură muzicală în formare mai degrabă un concert Sarmalele reci, decât Dumnezeu mai știe ce minunății de care nici nu îndrăznesc să menționez aici! Oarecum în aceeași categorie se încadrează și formația gen tribut Speak Floyd, care deși nu cântărește mult la capitolul vechime, aduce cu sine un bagaj muzical obligatoriu pentru cultura muzicală a oricui. Totuși, indiferent de vârstă, oamenii prezenți la concerte mi-au confirmat părerea pe care o aveam în legătură cu sinceritatea lor din acel weekend. În viața mea nu am văzut un public atât de migrator precum cel din Alba-Iulia, iar asta în ciuda meseriei de reporter de evenimente pe care o practic și care m-a trecut prin suficiente concerte în ultimii ani. De ‘astă dată însă, lucrurile au fost cât se poate de simple: cine a vrut, a stat, cine nu, nu. Așa s-a întâmplat ca la concertul de sâmbătă al celor de la The Mono Jacks, publicul (într-adevăr, nu foarte numeros) să fie format majoritar din tineri, urmând ca la Celelalte Cuvinte, acesta să se transforme într-unul mai matur, care a preluat „conducerea” întocmai unui lup bătrân. Un public asemănător a fost prezent și la concertul de încheiere al festivalului, susținut de maestrul Alexandru Andrieș, în acompaniamentul câtorva artiști surpriză. Este vorba despre trei dintre membrii trupei Byron – Dan Byron, Six Fingers și Dan Georgescu – cărora li s-au alăturat Ioana Mințulescu și George Baicea. Cu dovada unei capacități extraordinare de a comunica între ei, cu multă voie bună și bucuria evidentă de-a se afla pe scenă, cei șase au adus și păstrat la loc de cinste zâmbetul de pe fața celor prezenți. Cât despre subtilitățile din versurile maestrului Andrieș, nu pot spune decât că: acest material este un pamflet și trebuie tratat ca atare!
În final, o evaluare succintă a lucrurilor arată că inițiativa întreprinsă de organizatorii Festivalului „Dilema Veche” a fost una fericită, ce trebuie fructificată și continuată.
Sursă foto: Festivalul „Dilema Veche”
Text și galerii foto realizate de: Ioana Tăut
Ziua 1 – Sarmalele reci, Cargo
Ziua 2 – The Mono Jacks, Celelalte Cuvinte
Ziua 3 – Toulouse Lautrec, Speak Floyd, Adi Bărar Band și Alexandru Andrieș
